“Cat mai am s-astept sa te strang la piept…”
Cam asa suna o piesa de la Voltaj, “Scrisoarea”, pe care o gasiti la finalul postului…
Asa suna si piesa asta reflecta ceea ce simt de cateva zile. Sunt putin derutata. Inca nu m-am apucat de facut bagaje, tot aman, mi-e frica sa nu trebuiasca sa le desfac… Teoretic, de azi in 3 saptamani plec in cea mai lunga excursie cu autocarul (36 de ore?!), pentru tine. Inca nu am facut rezervare, aveam pe 9 decembrie, dar i-am zis tipului de la Comati PSG ca o anulez, ca as vrea sa plec mai devreme, pe 11 sau 25 noiembrie si mi-a zis sa il anunt cu o saptamana-doua inainte. Cum il prind pe mess, ii spun…
Inca nu imi vine sa cred ca o sa ne vedem. Uneori am senzatia tampita ca noi nu ne-am vazut niciodata, ca noi am avut doar o relatie virtuala… si ca… toate amintirile pe care le am cu tine s-au petrecut doar in imaginatia mea. Unele par oricum prea frumoase ca sa pot crede ca s-au intamplat. A trecut atata timp si m-am acomodat cu relatia asta noua. Sunt jos, la parter si te aud fluierand si urc aproape plangand constientizand ca… desi pari acolo, desi te aud, nu o sa te gasesc…
Alteori nu ma pot acomoda, pentru ca alteori simt ca toate clipele alea frumoase s-au intamplat si mi-e ingrozitor de greu sa ma resemnez cu pupici virtuali si cu ochisorii tai frumosi pe care ii vad destul de neclar… (Sa nu iti bagi ceva in mama lor de pixeli? 
)
Rad ca proasta (se spune ca numai prostii rad de ce isi aduc aminte…) cand ma gandesc la diverse lucruri frumoase si cand constat ca te regasesti in toate… de fapt, nu numai ca te regasesti, dar amintirile astea sunt frumoase DOAR pentru ca te regasesti tu in ele… altfel erau banale si uitate de mult timp…
Alteori plang pentru ca ma simt ciudat, simt ca ai plecat pentru ca nu am stiut eu sa te pretuiesc si ca distanta asta ar trebui sa ma faca sa te apreciez la adevarata ta valoare. Stii cum se zice, nu stii ce ai avut, pana nu pierzi…. Eu stiu ce am avut, stiu ce am… Nu cred ca era cazul de un timp de relatie la distanta ca sa devin constienta de chestia asta. Totusi, daca asa a fost sa fie, nu ma impotrivesc eu destinului, nu? Accept situatia. Accept prezentul… dar viitorul vreau sa cred ca mi-l pot schimba.
Vorbeam ieri cu un tip. Ma intreba in ce grupa sunt la FJSC, i-am zis ca eram in grupa 3. A intrebat: “cum adica eram? Nu mai sunt?”
I-am explicat, i-am zis de tine, i-am zis de planurile tale, de ale mele, de faptul ca as veni acolo pentru tine etc.
Mi-a zis ca el nu ar face niciodata asa ceva. I-am zis: “Normal, tu esti egoist… si nu iubesti”.
Mi-a dat dreptate.
A zis ca nu a iubit nicio fata, desi a avut o groaza de prietene (as face o paranteza… atunci, ce folos?… ) I-am zis ca e superficial, si aici, mai ca mi-a dat dreptate. A zis totusi ca pe el nu il deranjeaza nici sa fie egoist, nici superficial. M-a cam amuzat, mai ales ca el percepea gestul meu ca pe un sacrificiu suprem. Sacrficiul suprem se face atunci cand… renunti la tot ce exista important in viata ta, la tot ce ai, pentru altceva, ceva ce de obicei nu merita, pentru ca altfel nu ar fi numit asa dur: “sacrificiu”…
E ca si cum i-ai scoate ochii cuiva ca faci ceva pentru el… E tragic, psihologic vorbind, pentru un copil sa auda de la parinti chestia asta: “M-am sacrificat pentru tine…”, “Am facut un sacrificiu…”
Nu ti-as spune niciodata iubire ca m-am sacrificat pentru tine. As minti…
Eu nu percep venirea mea acolo ca pe un sacrificiu.
Ce sacrificiu? La ce renunt?… La tot ce am? Ce am…? Renunt la tot ce cunosc, pentru ceva ce nu cunosc… doar ca sa fiu cu tine. Ca sa am tot ce imi doresc… pe tine.
Asta nu e sacrificiu… Singura renuntare pe care am facut-o e una pe care mi-e rusine sa recunosc ca nu o regret. Dar asa e… nu o regret si tu tii cel mai bine asta sau sper c-o stii…
Te iubesc…
