“La 25 de ani ma sinucid”…

Un post pe care vreau sa il scriu de cateva zile… promit sa imi fac timp diseara.
E un post foarte serios, despre lucruri care mi-au dat mult de gandit in ultima perioada.
Ultima perioada = ultimii 19 ani… 10 luni si 2 saptamani…

Zilele trecute, alaltaieri parca, a fost seara HBO pentru mine. O data la nu stiu cat timp, simt nevoia sa ma uit la televizor… De obicei ma uit pe 3-4 posturi: HBO, Hallmark si Zone Reality (Ocazional: AXN si ProCinema).
Alaltaieri a fost seara HBO, am vazut 2 filme, unul dintre ele avea acest titlu: “La 25 de ani ma sinucid” (“An Uzi at the Alamo”, numele original)
Recunosc ca romanii l-au tradus bine, atat de bine, incat mi-a starnit curiozitatea. Acum ceva timp incepusem sa ma intreb diverse lucruri legate de sinucidere, asa ca m-am uitat la film… (imi pare rau pentru cei care citesc blogurile noastre si trec de la optimismul si “ghicitoarea” iubitului, la un post atat de ciudat, are va vorbi despre sinucidere in mare parte…)
Filmul prezinta povestea unui tanar scriitor, un tanar care in maxim o luna avea sa implineasca varsta de 25 de ani, un tanar care a scris peste 40 de carti, fara a trimite nici macar una la o editura, un tanar care locuieste cu parintii lui, divortati de 20 de ani, cu actualul sot al mamei, cu un unchi si cu un baiat care lucreaza pentru tatal lui… un tanar care de ani de zile ajunge la magazinul de muzica din colt, trecand prin curtea unei vecine, care de fiecare data il impusca folosind gloante de cauciuc si il ameninta ca va pati acelasi lucru pana nu va mai folosi curtea ei pe post de strada…
La 25 de ani… considerand ca viata lui nu merita traita, ducandu-si existenta intre mama si tatal care se imt intr-o permanenta intrecere, simtind nevoia de atentie si de un sens a vietii, ameninat ca se va sinucide…
Filmul devine de-a dreptul tragic in momentul in care, parintii ii accepta decizia. Mama ii cheama fratele si sora, stabiliti in alta tara, localitate… pentru a fi martorii unui eveniment stupid, unui eveniment tragic perceput ca ceva normal. Oricine are dreptul sa se sinucida in viziunea parintilor lui.
Mergand spre magazinul de muzica de vizavi, el face ceva ce nu a facut niciodata, iese din rutina: se intoarce si merge pe strada, in loc sa foloseasca, asa cum facea de obicei, curtea vecinei.
Atunci cunoaste o fata… e socat de faptul ca acea fata a locuit dintotdeauna langa el si totusi nu a vazut-o. In toti acei 25 de ani. Se indragosteste, ea ii da curaj sa riste si… trimite prima carte, dupa peste 40 de carti care nu fusesera citite decat de membrii familiei sale, trimite o carte la o editura. Cu cateva zile inainte de a se sinucide , inainte de a se serba ziua lui de nastere si totusi, paradoxal, ziua mortii lui, isi da seama ca viata are sens.
De teama ca va fi refuzat, nu a trimis unei edituri manusrisul niciunei carti… acum o facuse, fara sa ii pese ce se va intampla.
Celui mai bun prieten ii marturiseste un lucru tragic… toata viata lui nimeni nu i-a acordat atentie, toata viata lui a fost considerat un nimeni, parintii au inceput sa priveasca vestea sinuciderii cu atata entuziasm, incat acum, desi simtea ca merita sa traiasca, avea de gand sa se sinucida, pentru a nu-si dezamagi rudele care se adunasare la el… rude care, la o zi normala de nastere nu ar fi venit… dar acum erau aici si asteptau ceva. Moartea lui.
Cadoul parintilor: un sicriu… E in zadar sa descriu dezgustul pe care l-am putut simti pentru acei “parinti”.
E in zadar sa spun ca am plans…
A fost o lectie de viata ciudata, pe care nu ma asteptam sa o primesc de la un film, desi… recunosc: sunt genul care plange la filme…
Finalul filmului este insa sublim. Filmul care incepuse cu un om sfarsit… se termina paradoxal cu un om care a renascut, un om care abia acum isi ncepe cu adevarat viata.
Declaratia facuta vecinei e sincera, simpla si impresionanta…
Iar sfatul primit de la vanzatorul din magazinul de muzica ii schimba perspectiva asupra vietii… Ce sfat?
Explic imediat.
El se plange si e complexat de ideea ca in 25 de ani, nu a realizat nimic, ca nu a facut nimic de valoare. Vanzatorul ii pune niste intrebari, care aparent, nu au nicio legatura cu ceea ce spusese el, dar usor-usor, totul se leaga.
Ii spune numele unui sportiv. El nu a auzit de el. Vanzatorul ii spune ca nici el insusi nu a auzit de acel sportiv, totusi, cartonasul cu poza si numele lui, valoreaza cu mult mai mult decat cartonasul unui sportiv celebru. DE CE?
Simplu, pentru ca este rar. Adevarata valoarea o capeti odata cu raritatea. Fa ceva deosebit, ceva ce nu a facut nimeni, ceva ce nu face oricine, fa ceva care sa te faca rar. Fii tu insuti. Mai rar de atat nu poti fi orice ai incerca sa faci… Incercand sa ii copiezi pe ceilalti, avand modele cu care vesnic de compari, vei fi ca ei… nu vei fi , vei fi o copie mai mult sau mai putin fidela a unui “original”. Originalul va avea valoare, tu nu…
De ce? Pentru ca originalul e el insusi, e rar, tu il imiti si asta te face sa fii deja in plus…
E inutil sa mai spun ca a primit raspuns de la editura, e inutil sa mai spun ca a murit. Nu EL cel rar, ci EL… cel care nu gasea motiv sa traiasca…
Nu stiu cate va va spune acest film, mie mi-a spus mult mai multe decat ma asteptam.
Mi-a spus ca pot fi un om de valoare fiind eu insami, fiind naturala, mi-a spus ca pot sa risc si atunci cand nu am garantia ca voi castiga… Nu asta inseamna RISCUL pana la urma? Sa te arunci intr-o batalie pe care risti sa o pierzi?
Mi-a zis ca orice as face, orice ar dori inima mea sa faca, trebuie sa fac, indiferent cati vor fi dezamagiti de actiunile mele…
M-a zis ca toate se intampla cu un scop…
Dupa acest film, am recitit cartea de la tatal tau (citisem jumatate, am recitit acea jumatate si am citit in continuare pana aproape de final), depre asta insa, voi vorbi in alt post.
Vreau sa ii transmit doar atat: Imi place la nebunie Legea Efortului Minim, m-am apucat de azi sa o aplic… si o sa o aplic pana va deveni o obisnuinta si o voi aplica inconstient, oricand, oriunde…