Cineva…

Nu am avut deloc o zi buna si nici nu imi arde sa scriu posturi lungi sau romantice. Vreau sa explic starea mea, sa ma explic pe mine, poate invata altii din greselile mele. Eu invat mai greu…
In aceasta zi groaznica am avut o asa-zisa revelatie.
Cand eram in liceu, primeam de la secretariat revista Unu & unu, de la Sapte seri, si cand luam coletele, le taiam repede-repede si incepeam sa le impartim pe holuri. Tin minte ca aveam o colega nesuferita, nu dau nume, dar daca citesc colegi de liceu, cu siguranta vor sti depre cine vorbesc, ea intindea revista tuturor, unii o refuzau, asa direct, altii luau revista. Pe mine ma demoraliza sa nu primeasca cineva revista aia din mainile mele… oricum, in timp ce alergam pe scari cu revistele in brate, un baiat dintr-o alta clasa, cred ca si alt an, era mai mare decat mine sigur, s-a uitat la mine, m-a aratat cu degetul si pe un ton extrem de serios, mi-a zis:

“- Tu… O sa ajungi cineva!”

Pe atunci aveam o parere foarte proasta depre mine, am mentinut-o multa vreme, si normal, m-a pufnit rasul… si pe mine si pe toti din jur. Desi el mi-a facut cu ochiul si a zis “asculta la mine” ca si cu ar sti ceva ce eu nu stiu, am ras. Au ras si toti din preajma, pentru ca era totusi haioasa chestia. Nu il vazusem pe om nicioata, nu il stiam, nu ma stia, ne-am intalnit pe scari si m-a aratat cu degetul.
Mut timp s-a facut misto pe seama mea plecand de la aceasta intamplare, astazi insa… mi-am amintit de faza asta si m-am gandit la ceva ce cu sguranta l-ar face sa zambeasca pe tatal tau. Referior la gluma unui necunoscut de acum cativa ani, pot spune doar atat: “Nu se stie, nu se stie…”.
Sau poate se stie?
Am primt de la tine, mumusetea mea de fititza mica si dulce, un fel de “carte” in format audio, mai mult o poveste, o poveste care m-a motivat pentru ca ma facea sa ma regasesc in primele cuvinte cu care incepea. Vorbea despre oamenii care se tem sa incerce ceva pentru ca se gandesc la un esec, se tem sa riste pentru ca nu au garantia ca vor castiga. Si daca nu castigi, ce?
Macar nu traiesti cu regretul ca nu ai incercat.
Zicea sa iti faci o promisiune, nu un tel, pentru ca prin cuvantul “tel” sugerezi ca iti doresti ceva greu de atins si nu vei crede in tine, cum nu vor crede nici altii… Apoi sa vizualizezi viata ta ca si cand acea promisiune a fost deja indeplinita, ca si cand totul e asa cum iti doreai. Un alt pas era sa spui si altora visul tau. Dar nu oricum.
Aveam dubii legate de plecarea in Danemarca, nu mai am. Aveam dubii pentru ca cei care auzeau ce vreau sa fac nu ma credeau in stare, ma demoralizau ssi mi-am dat seama: de vina e tonul meu. Nu trebuie sa spui cuiva visul tau ca si cum ii ceri o parere, nu trebuie sa o spui cu o nesiguranta in glas. Si ce daca visul meu pare absurd, greu de realizat, greu de obtinut? Eu iti spun ca sa te informez, nu sa iti cer parerea. Stiu ca asta vreau si mai stiu ca pot… mai stiu si ca o sa am momente cand cedez pihic si o sa uit tot ce cred acum, tot ce simt… si mai stiu si ca o sa am nevoie sa imi fii alaturi, iubit drag… stiu si ca vei fi, stiu multe si am curaj sa incerc.
M-am gandit, m-am razgandit, am multe de scris… am multe de spus altora care se afla in starea mea, dar vor mai fi posturi pe tema asta…SELF ESTEEM. Cat de importanta e astazi chestia asta (increderea in tine insuti).
Concluzia mea a fost una singura:

Eu o sa ajung cineva.

Pentru ca vreau. Pentru ca pot.
Si pentru ca vreau sa moara de ciuda ala care a zis-o in gluma acum ceva timp… sau poate nu glumea?
“Nu se stie, nu se stie…”