Cum am ajuns sa ne intelegem?

In dragoste trebuie sa faci compromisuri, mai mari, mai mici… dar intotdeauna trebuie sa faci. Cand simti insa ca iubesti cu adevarat, nu se mai numesc compromisuri, se numesc gesturi de afectiune, dovezi sincere de iubire, de acceptare reciproca etc. Totusi… suntem oameni si asta inseamna ca suntem departe de perfectiune. Bine ca exista procesul de cristalizare (un proces prin care indragostitii nu numai ca ignora defecte mai mult sau mai putin vizibile ale partenerului, dar ajung cu timpul, sa le perceapa ca si calitati).
Cineva imi zicea odata demult ca nu crede in iubire, ca iubirea e un sentiment divin, iar noi nu suntem decat niste bieti oameni… Poate e asa, poate nu. Mie mi se pare ca iubirea e singurul cuvant la care se pot reduce divinitatea si credinta. Si iubirea constituie un raspuns la multe din intrebarile noastre.
Nu judeca oamenii, nu vei mai avea timp sa ii iubesti, este iarasi un citat care mi-a atras atentia.
Cum ziceam, trebuie sa faci compromisuri, sa lasi de la tine, sa nu fii egoist, sa nu fii invidios, sa nu tratezi cu superioritate si multe altele…
Cel mai important lucru insa e sa stii sa spui: iarta-ma, desi nu ai gresit… desi, teoretic, nu e vina ta, sa poti sa iti asumi vina doar pentru a evita un conflict, doar pentru ca iti pasa mai mult sa mearga relatia si mai putin de cine este cu adevarat vinovat. Nu stiu daca reusesc sa ma fac inteleasa.. oricum, noi am ajuns sa facem o groaza de pacturi, sa ne facem o groaza de promisiuni, pe care speram sa le respectam… iar daca nu vom reusi, macar avem garantia ca vom fi intelesi si nu ne va reprosa nimeni nimic.
De ce ne certam noi cel mai des… Simplu. Pentru ca faceai chestii pe care eu le percepeam ca pe o jignire, sa zicem, la adresa mea… tu iti dadeai seama de asta, iti parea rau, eu “profitam” de vinovatia ta si iti scoteam ochii si tot asa… nu tinea mai mult de o zi aproape niciodata, dar mereu se lasa cu lacrimi si asta nu era chiar frumos.
Alte cauze ale certurilor… pai, sa vedem. Eu, ca fata am pretentia, ca probabil multe alte fete, sa stii cum ma simt, sa intelegi, sa deduci. No… e clar ca voua trebuie de multe ori sa va spuna cineva verde in fata, pentru ca altfel, nu interpretati cum trebuie.
Greseala majora, fiecare intelegea ce voia si uneori era imposibil sa intelegi ceva, pentru ca multe lucruri erau ilogice. Off.. probabil ma pierdeti, dar o sa incerc sa fiu mai explicita.
E foarte greu sa iei o decizie intr-o privinta anume cand tot ce stii sunt lucruri complet contradictorii.
sa luam exemple… 2008, Grecia, Laguna Albastra.
Nu stiu cat de “barbat” te crezi tu, dar ti-am zis ca de multe ori te vad ca pe un copil sensibil si care se vrea extrem de rasfatat si asta nu ma deranjeaza. Adica, stiu totusi ca daca va veni vreo vreme in care sa depind de tine, nu financiar sau sentimental, nu stiu… sa depinda viata mea de tine, ai avea putere sa ma salvezi. Dar pana la dovezi de-astea, lasa-ma sa te cred asa cum te stiu eu: delicat ca o fititza si totusi “marha” uneori (stiu ca in maghiara suna mai grav decat in romana, dar stii ca nu ti-o zic cu rautate in nicio limba)…
Asa.
Revenind, in Grecia am petrecut 10 zile impreuna… nu pot sa spun ca te-am cunoscut mai mult decat te cunosteam si in niciun caz nu pot sa spun ca m-am plictisit, as minti ingrozitor. A fost frumos… atatea ore impreuna. Daaar, evident, ne-am si certat putin, nu se putea altfel (de 2 ori chiar ne-am certat).
Cearta 1: Am mers cu un vasulet (nu stiu ce naba era… ca era mai mare ca o barca, ma rog, nu le am) foarte multe ore pe apa… apoi am ajuns la Laguna Albastra, unde ghidul ne-a spus ca apa are cel putin 8 metri. Sa zicem ca pentru mine, care desi stiu sa inot, dar nu stiu sa respir in timp ce inot si e nevoie sa ma opresc, sa ating fundul apei cu picioarele, chestia asta nu a sunat tocmai bine!
Nici tu nu stii sa inoti prea bine, dar pe plaja unde mergeam mult spre larg pana sa ne ajunga apa la umeri, era totusi ok, aici, nu imi permiteam sa risc. Toti au inceput sa isi puna veste de salvare si au sarit in apa (nesimtirea a fost atat de mare incat, veste si-au pus exact aia are stiau bine sa inoate si carora le erau inutile). Cei are chiar aveau nevoie de ele au cam ramas la bord.
Printre cei ramasi la bord, eram si noi.
Cu putin timp inainte, imi cerusesi ceva crema, pentru ca te ustura fata si tin minte ca ti-am dat si ti-am zis sa ai grija sa nu iti intre in ochi, pentru ca pe apa fiind, se cam balanganea vasul, plus ca… nu era crema de fata neaparat si nu cred ca era bun un contact cu ochii… Te-ai enervat si mi-ai zis sa nu te dadacesc… ok. Te-am lasat in pace, totusi, oricat de dadacit te simteai, am indraznit sa te rog sa nu intri in apa, pana nu vin vestele la bord. Mi-era ingrozitor de frica sa te las sa cobori… era totusi apa de 8 metri.
Ghidul, un tip oarecum simpatic si prima persoana care ti-a retinut tie numele, te-a chemat in apa. Tu evident te pregateai sa te duci, desi eu te rugam sa nu intri.
Atunci, ghidul s-a uitat la mine si mi-a zis ceva ce nu trebuia sa zica, parerea mea:
Lasa-l sa intre, ca de-aia e barbat, grijulie sa fii cu copiii, nu cu el. M-ati enervat amandoi si m-am dus la locul meu si te-am lasat sa intri, oricum nu iti pasa tie ca imi faceam eu griji. (Paranteza.. stii cand ne-am intors, ca intreba mama ta cum de te-am lasat in apa de 8 metri? Ei, bine, ca sa fie totul clar: EU NU TE-AM LASAT! Pentru ca mi-era tare frica si muream daca pateai ceva acolo.) Tu ai tinut morits sa te arati barbat si sa vada ghidul ca nu ti-e frica, sau nici nu stiu ce ai vrut. Ma rog, nu mai povestesc si cum ma chemati in apa… si cum ghidul a zis ca urca si ma arunca in apa si cum am plans acolo la bord. Si culmea, desi mi-e frica de apa si mi se face rau daca imi intra in urechi si in nas acelasi timp, nu plangeam de frica de apa… si mi-era indiferent daca ma arunca atunci in apa si muream. Plangeam din cauza ta, ca nu ti-ai putut da seama prin ce trec.
Cearta 2, in alt post!
Am avut zilele astea o discutie lunga, in care tu, paradoxal, dupa reprosul cu “dadacitul”, imi cereai sa iti impun diverse chestii.. eu tie!
Chestii pe care eu vreau sa le faci, pe care nu vreau sa le faci, sa te organizez etc… mie sincera sa fiu mi-a sunat a dadaceala, dar sa zicem ca am cazut de acord. Aa.. si inca o parte din intelegere: daca vreau ceva de la tine, sa iti spun, ca tu nu esti in stare sa deduci Asta mi-a placut…
Aa.. cum am ajuns sa ne intelegem?
Ne-am schimbat atitudinea. Tu ti-ai schimbat atitudinea, crezand ca mi-am schimbat-o eu si eu mi-am schimbat-o abia dupa ce am vazut ca tu ti-ai schimbat-o.
Sa fiu ma explicita. Ieri, m-ai sunat (pe skype), dar ma aveam ceva treaba si ti-am spus ca revin, eram pe la parter, faceam zacusca
Am lasat insa microfoanele si webcamurile pornite. Cand m-am intors si mi-am pus castile, am cerzut ca mor… imi spargeai timpanele. Te jucai, nu mai stiu ce, dar se auzea ingrozitor. Ti-am scris sa dai mai incet, nu a raspuns, mi-am dat seama ca nu ma auzi… ca nu vezi nici ce iti scriu. Asa ca am inchis apelul.
Cum ar fi decurs situatia de aici… iti spun imediat.
Inainte sa ne schimbam atitudinea, ar fi decurs asa:
Eu iti inchideam. Tu deveneai constient. Te intristai. Te suparai. Ziceai: “hai ma, de ce esti?”
Eu ma enervam. Nu voiam sa iti raspund. Te ignoram. Tu iti dadeai seama ca m-ai suparat, faceai pe vinovatul. Eu incepeam sa iti scot ochii… degenera discutia etc etc etc.

Cum a decurs acum:
Eu ti-am zis iarta-ma pui, dar a trebuit sa inchid. Tu ai zis sa te iert pentru ca am suportat zgomotele alea si pentru ca nu ai auzit cand te-am rugat sa inchizi.
Daca ai fi crezut ca am inchis din rautate, ziceai la fel: hai ma, de ce esti… si de aici incepea tot. Tu insa, te-ai pus in locul meu si ai gasit un motiv rational pentru care ti-am inchis.
Hai ca am scris destul. Mai am 3-4 posturi de scris… le am asa in minte, dar sunt putin cam ocupata.
A venit mobila… o gramada de lemne la un loc, care valoreaza ~50 de milioane. Nu arata cine stie ce, dar si cand o montam!
Te iubesc, mumusete mica! O sa fim colegi, ma! Detalii intr-un post ulterior…